Portrete de dobrogeni-începutul sec. 20: Rustem Bostangiul

           '' Il chema Rustem. Bordeiul lui acoperit cu coceni și clădit din ceamur (n.r. amestec de pământ și paie) , era așezat pe marginea drumului. În dos se întindeau lanurile de porumb și clăile de pae; în faţă câmpia ce o țineau turcii în arendă; fășii de fasole, de castraveţi și mai ales bostani cât privești cu ochiul.

               În depărtare, la răsărit, marea.

               Sunt trei tovarăși, fiecare cu țarina lui.

               Nu se ajută decât la vânzare. Ismail și Tific au căruţe mari brăilene, îmbrăcate în scânduri, cai voinici și lume multă care le muncește: fraţi, surori și rusniaci.

               Rustem este tovarășul sărac.

               La el  vin la plivit alb numai dimineața din zori, soția și fetele în tistimel alb și fustă verde, într`o,

brișcă trasă de un cal obosit; apoi până a doua zi rămâne iar singur cu câinele lui ciobănesc, sur, credinciosul Copec, pe care, când nu-l bate, îl desmeardă lovindu-l cu pumnul în cap, până urlă.

                Bordeiul este orânduit cu ce-i trebue: masă, bănci, laviţe în ceamur lustruit și curat, parc'ar fi fost ceruite. Ca pat are o rogojină,

                Lângă bordei se află ogeacul (n.r. cuptor), înconjurat cu un zid să apere focul de vânturi.

                Curtea și căminul și le mătură bătrânul de mai multe ori pe zi.

                Rustem are înfăţişarea rasei sale asiatice, tipul turcului de altădată, al lui Abdul Hamid, barba lungă, nasul lung, dar obrazul, umerii eșiţi arată corcitură cu tătarii.

                Și-a păstrat portul strămoşilor: turban și şalvari.

               Uşa bordeiului aproape nu o vezi deschisă, numai la amiazi și seara când și-a sfârşit munca, deoarece toată ziua rătăceşte pe arşiţa cea mai mare, când într`un colt al câmpului, când într'altul plecat pe țarină.

                Îl priveam din pridvor și mă minunam de bărbăția lui fără să fi schimbat vre-un cuvânt împreună până mai deunăzi, când mă strigä de dincolo de ulucă și în mâinile sale întinse îmi arătă doi pepeni.

               Am intins  și eu mâna de am luat pepenii și de atunci s'a rupt ghiața dintre noi.

               Spre soare-apus mă opresc adesea la bordei, fie că-l aflu lungit pe pat înconjurat cu bostanii rânduiţi pe lavițe și pe rogojină, fie că-și gătește de mâncare.

             ,,- Ce este asta, Rustem?'' îl întrebai odată, neînțelegând bine de pregătea pentru el sau pentru câine.

Într'un un  cenac avea bucățelele de pâine și brânză și într'un blid  prăjea avea ceapă tăiată mărunt.

            '' -Papara.''

             Altă dată fierbea ghiveciul cu toate zarzavaturile într'o oală, pe înfundate, cu ceasurile. Uneori îi mai

adaog și eu câte o cană cu lapte sau ouă.

             Niciodată nu mă întorc atunci acasă fără să găsesc pe masă un bostan sau castraveţi, darul lui Rus-

tem.

             Din româneasca lui pocită am înţeles că este născut pe pământul Dobrogei.

            Puțin îi pasă sub ce stăpân trăește.

            A fost supus turc, acum este supus român.

            E legat numai de țarina ce o muncește, dar se mândrește mai presus de toate că a luptat sub Osman Pașa.

             Într'o seară veneam dela strânsul paelor și l-am găsit așezat turcește, lângă foc. Eșea din cotlon fum gros, alb, înalt cât bordeiul. Copec legat de lanț stetea cu ochii ațintiţi pe mâncare.

               ''- Tot singur, Rustem?'' am grăit. Pentru ce nu păstrezi și una din fete cu d-ta, seara să-ți ajute la gătit?''

M'a privit și a dat din cap.

                ,,- Am avut o fată; niciuna nu știa să culeagă bostani ca Djemile.''

               ,, - Unde este acum ?"

                ,,- Mort.''

               $i ochii lui se întoarseră spre ogeac. Nu mai am putut să-i scot un cuvânt și am plecat lăsându-l înfundat în gândurile sale.

              ,,- Aşa dar și tu, Rustem, ai suferințele şi grijile tale, altele decât ale țarinei" mi-am zis eu depărtându-mă. Când m'am urcat în pridvorul culei, ușa bordeiului era închisă și soarele coborâse dincolo de zare, dar cerul era încă înnecat în lumină trandafirie. Trandafirii erau norii, luceafărul, luna cu cornul în jos în primul său pătrar, ca o semilună turcească, semiluna lui Rustem.''

Pia Alimaneștianu, Dogrogea, File Trăite, Ed. Scrisul Românesc, 1936