Cazinoul din Constanța - Începutul istoriei

 Istoria Cazinoului a început în jurul anului 1880.  La acea vreme stabilimentul se numea Cazin sau Kürsaal (din limba germana) și era o construcție de paiantă, fardată cu scândură la exterior. Se afla lângă Farul Genovez, la capătul dinspre mare al bulevardului Elisabeta în imediata apropiere a Hotelului Carol I. Cazinul dispunea de sală de dans.  Existau două săli de lectura unde "vilegiaturiștii" puteau citi ziarele locale și reviste, precum ,,Telegraf", "Farul Constanței", dar și publicații precum, ,,Figaro" sau ''L'Ilustration". Existau de asemenea două săli de jocuri și o terasă cu deschidere la malul mării. Terasa era locul preferat de întâlnire al turiștilor și a elitei constănțene dar și a marinarilor îmbarcaţi pe navele ce operau în port. 

În localul Cazinoului erau frecvente reprezentațiile teatrale, concertele, balurile mascate, seratele cu caracter caritabil, conferințele, recitalurile instrumentale sau cele susținute de primadona operei din Milano de origine română, Carlotta Leria. Jocurile de șah, domino sau table susțineau interesul celor ce își doreau să se destinde în prezența unor companioni. Predomina aerul de vacanță al "pleziriștilor".

Era locul în care Constanța devenea un oraș de unde se putea pleca cu amintiri plăcute. Distracția și petrecerile făceau cunoscut orașul celor ce îl aleseseră spre a le fi gazdă ospitalieră a verilor la țărm de mare. Cazinoul reprezenta locul în care Caragiale susținea conferințe și unde se citeau fragmente din scrierile sale. Această primă amenajare este menționată și de Barbu Ștefănescu Delavrancea care a vizitat Constanța în 1887 când a fost inaugurată statuia lui Ovidiu. El povestea: "În port, marinari români și marinari englezi...sunt nelipsiți de la petrecerile organizate la Casino, la Hotel Carol sau pe bulevard."

Tot în anul 1880 oficialii oraşului au considerat că lângă acest local trebuia construit ceva mai potrivit pentru urbe, pe măsură ce aceasta va deveni din ce în ce mai frecventată de "vilegiaturişti". S-a preconizat construirea de către Henry Guaracino a unui pavilion ce urma a fi situat mai jos de nivelul bulevardului. Contractul cu Guaracino a fost semnat un an mai târziu, de primarul Panait Holban şi prevedea că, după perioada de închiriere a localului (1881 - 1885), întreaga construcţie să intre în proprietatea comunei Constanţa.

În anul 1890 s-a pus deja problema unei construcţii definitive a Cazinului. Se ridicaseră câteva platforme, dar erau modeste ca dimensiuni şi nu puteau oferi nimic din ceea ce ar fi adus cu sine o terasă. Era nevoie de acel loc ce putea oferi cu generozitate confort unei seri plăcute la mal de mare. 

Începerea lucrărilor a fost tergiversată pentru mai multă vreme. În anul 1891 o furtună puternica a distrus în mare parte clădirea din lemn a Cazinului. Primăria a ajuns la concluzia că este mai ieftin să ridice o noua clădire decât să o repere pe cea parţial distrusă. Kürsaalul a fost demolat la începutul anului 1892 (pe 29 ianuarie a fost aprobată demolarea). Locul noului local a fost mutat de lângă Farul Genovez spre port aproximativ în zona unde este amplasat actualul edificiu al Cazinoului. 

Lucrările au început în aprilie 1892 la cererea primarului Al. Belik şi a fost dat în folosinţă în 1893. A fost tot o construcţie din paianta, susţinută de piloni din lemn. Si acest stabiliment era compus dintr-o sală de dans, mai multe încăperi şi o terasa deschisă către mare. 

În acest "frumos Salon" aşa cum îl descria ziarul "Farul Constanţei", publicul se strângea " ... pentru a petrece. Necesitatea lui era simţită de tótă lumea. Situat pe malul Mărei, împodobit cu drapele şi destul de spaţios, a devenit locul de întâlnire al tuturor. Diua se converséda, séra se jócă la sunetele musicei militare..." 

Cuvinte de un inedit specific începutului de veac au surprins imagini care duc cu gândul la o lume apusă, plină de farmec, aproape ireală. Ele au fost subliniate şi de observaţiile scriitorului Petru Vulcan: ,,Îndată la început ne atrage pavilionul de petrecere, ale cărui picioare se ridica din valuri, câtă vreme veranda e împinsă deasupra marii. Fereştile, sara, sunt iluminate a giorno, în lăuntru cântă musica şi părechi vesele dansează bostonul; din afară lampioane atęrnate spre mare fac o lumină feerică, sub care dame şi domni conversează intim, desfătându-se în marea dinaintea lor, ca-n «O mie şi una de nopţi»". 

Scriitorul Ion Adam consemna la rândul său în monografia oraşului apărută în anul 1907 şi intitulata ''Constanţa pitoreasca": ,,Una dintre atracţiunile care strânge cea mai multă lume la un loc este Cazinul. Primăria are grijă din timp să năimească pentru sezon una dintre cele mai renumite orchestre din ţară, care să cânte în lunile iulie şi august pe terasa Cazinului, între orele 5-7 şi 8-12 seara. Pentru a lua parte la aceste concerte zilnice, vizitatorii plătesc o anumită taxă pe care o fixează mai înainte Consiliul Comunal.

Cazinul vechi este făcut numai din lemn şi aşezat pe ţăruşi puternici, pe marginea bulevardului. În salonul acela improvizat s-au bucurat şi au petrecut la baluri multe rânduri de sezonişti strânşi acolo din toate colturile ţării şi din toate părţile lumii. Primăria s-a gândit atunci la o schimbare îndrăzneaţă, potrivit şi avântului pe care l-a luat oraşul şi a hotărât să facă un cazin cu toate înlesnirile moderne de petrecere. Deoarece disponibilităţile financiare erau precare încă de la începutul construcţiei (anii 1891-1893) se pusese problema rentabilităţii Cazinului. Iniţial a fost închiriat unui antreprenor, dar ulterior Consiliul Comunal a hotărât să-l exploateze în regie proprie. După ce a constatat că cheltuielile abia sunt acoperite de venituri, primăria a oferit iarăşi spre închiriere Cazinoul.

În mai 1902, antreprenor al Cazinului devine unicul fiu al marelui povestitor Ion Creanga, căpitanul C.I. Creanga, despre care George Călinescu spunea că ,, nu era nici deştept şi nici nu avea vreuna dintre însuşirile tatălui."

În cererea adresată autorităţilor locale, căpitanul Constantin Creangă solicita, în dublă calitate de cofetar şi bucătar, să i se închirieze Cazinoul, menţionând totodată deosebitele servicii pe care le poate oferi: ,,Cunoscând lumea aleasă a persoanelor ce frecventează acest cazin, mai ales în timpul sezonului şi fiind convins ca un serviciu curat, prompt şi mai ales cuviincios se răsfrânge în prima linie a gospodăriei comunale, posedând aceasta experienţă şi dispunând de un personal ales şi încercat, cunoascând cele doua limbi uzuale pentru străinii ce s-ar abate la Constanţa."

Căpitanul Creanga a reuşit să convingă Primăria Constanţa să-i închirieze Cazina pentru suma de 2000 de lei pe an. Pe lângă plata chiriei, Primăria i-a impus antreprenorului Creanga să pună în vânzare ,,articole de consumaţiune de cea mai buna calitate '' şi să folosească pentru iluminare ,, petroleum de cea mai buna calitate pentru a nu produce nici un miros''.

Revenind la cele scrise de Ion Adam. Acesta intuise cu exactitate faptul că vechiul cazin era demodat, deoarece, încă din anul 1903 edilii constănţeni, respectiv primarul Cristea Georgescu şi prefectul Scarlat Vârnav începuseră demersurile de ridicare la Constanţa a unui Cazino modern, asemenea celor de pe riviera franceză. A fost dorinţa elitelor oraşului dar şi un fapt dictat de necesitate. Un oraş în plină dezvoltare, cu importantă resursă pentru turism trebuia să aibă o clădire de distracţii pe măsură şi nu o improvizaţie din lemn şi paiantă. În 1903 arhitectul Daniel Renard, care locuia în Constanţa, a primit contractul pentru Cazinou. Renard a făcut primele schiţe în care clădirea ce urma a fi realizată avea trăsături clare "Art Nouveau".  Mai marii politici aflaţi la putere în acel moment, diriguitori ai urbei tomitane, umblaţi prin Europa vremii, au fost de acord şi au dat cale liberă pentru începerea lucrărilor. În egală măsură însă, parte a politicienilor din opoziţie, au adoptat o poziţie de contestare a proiectului, fiind susţinătorii promovării unui stil arhitectural cu dominantă autohtonă. 

Nu toată lumea era entuziasmată de concepţia lui Daniel Renard, motiv pentru care clădirea Cazinoului avea să fie un subiect aprig de discuţii, stârnind nenumărate controverse. Proiectul lui Daniel Renard era acceptat şi comentat favorabil de către liberali, aflaţi la putere, dar respins şi aspru criticat de partidele de opoziţie, stârnind în cele din urma un adevărat conflict politic pe plan local. De altfel, arhitectul era un om de încredere al prefectului Scarlat Vârnav.

Foarte mulţi dintre contestatari erau contrariaţi de asimetria şi irepetabilitatea elementelor de construcţie. Proiectul avea personalitate, susţinea distinct partajarea în spaţiu a elementelor particulare pentru cele două aripi ale clădirii precum şi pentru faţadele dinspre faleză şi dinspre mare. Arcele şi evolventele precum şi decoraţiunile cu compoziţii din simbolistica marină făceau notă aparte în raport cu stilul neoclasic românesc pe care îl clamau conservatorii autohtoni. 

În toiul acestor dispute construcţia Cazinoului a început totuşi. Lucrările erau supravegheate de chiar proiectantul Daniel Renard. El şi-a început realizarea proiectului şi a dispus turnarea concomitentă a fundaţiilor pentru a asigura platforma, "decupată din mare", pe care urma să se realizeze construcţia.

Pentru a realiza o linearitate a falezei, şi a consolida zona ce avea să fie "răpită" din mare, a fost nevoie de o cale ferată pe care s-au transportat importante cantităţi de material de umplutură şi consolidare. Această cale ferată pornea ca o ramificare din port şi s-a extins până la extremitatea falezei din zona Farului Genovez. După terminarea lucrărilor ea a fost dezafectată şi demontată faleza suportând etape succesive de amenajare pentru traficul vehiculelor şi cel pietonal.

În anul 1905, jocurile politice ale vremii au făcut ca liberalii să plece de la putere, iar locul lor a fost luat de conservatori, care aveau (după cum s-a subliniat) alte opţiuni în privinţa Cazinoului constănţean. Conservatorii au renunţat la prestaţia lui Daniel Renard şi au apelat la unul dintre cei mai cunoscuţi arhitecţi români din acea perioadă, Petre Antonescu, care a conceput proiectul unui Cazinou mult mai complicat, asemănător unui teatru, având la extremităţile faţadei două turnuri.  

Într-o adresă emisă pe 8 august 1905 de Ministerul Lucrărilor Publice, se preciza că arhitectul Petru Antonescu a fost desemnat să realizeze noile planuri ale Cazinoului care a propus o construcţie în stil neo-românesc. Planul lui Petre Antonescu era o construcţie cu fundaţii, parter, antesol, două etaje şi pod.
Prima serie completă de planuri pentru construcţia clădirii a fost trimisă spre evaluare şi aprobare în februarie 1907.
Când cea de-a doua fundaţie a edificiului a fost gata, în 1907, liberalii au revenit însă din nou la putere, în aceeaşi formula administrativă. Analizând stadiul de execuţie al cazinoului primarul liberal Cristea Georgescu a identificat unele inconveniente ale proiectului lui Petre Antonescu iar rezoluţia finală a edilului l-a repus în funcţie pe Daniel Renard.

A urmat turnarea celei de-a treia fundaţii care a fost şi ultima. Construcţia Cazinoului în forma lui actuală a fost începută în anul 1907 (urma să fie finalizată în 1910).

În arhivele constănţene există mai multe documente care atestă prin înscrisuri dificultăţile ce au grevat asupra termenelor de finalizare a Cazinoului

În decembrie 1909, o comisie formată, la propunerea lui Ion Bănescu, din inginerul Elie Radu şi arhitecţii Ion Mincu şi D. Maimarolu a fost solicitată să studieze lucrarea în derulare a Cazinoul. Aceştia au formulat observaţii moderate. S-a întocmit un act care urma să stea la baza finalizării edificiului. Se preconiza adăugarea unei săli restaurant şi a unei bucătării cu toate dotările necesare. Se sugera ca scara de onoare să fie degajată cu o arcada spectaculoasă. S-a recomandat construirea de vestiare, toalete noi şi suprimarea unor trepte si ferestre.

În urma constatărilor de specialitate consilierii din comisiile tehnice ale primăriei au luat iniţiativa să-l solicite pe arhitectul Victor Gh. Stephănescu pentru a se ocupa în continuare de modificările recomandate (V. Gh. Ştefănescu se remarcase în mod deosebit cu ocazia Expoziţiei de la Bucureşti din 1906 ce marcase 40 de ani de la urcarea pe tron a Regelui Carol I. El va fi desemnat ulterior pentru a construi Moscheea Carol I, finalizată în 1913, localul Primăriei terminat în 1921 şi Cazinoul din Mamaia realizat ceva mai târziu în perioada 1931-1934). El urma să evalueze modificările propuse şi planurile necesare, precum şi să supravegheze lucrările. Arhitectul a proiectat printre altele chiar scena şi decorurile, de a căror realizare s-a ocupat pictorul-decorator V. Hugo.

Datorită tergiversări cvasipermanente constructorii s-au lovit de criză. "Sunt trei ani de când am luat licitaţia construcţiei Cazinoului Comunal. Această lucrare ar fi trebuit să fie terminată în cel mult un an şi jumătate, însă din diferite cauze, toate datorite comunei, cum au fost schimbarea completă a pro-actului, modificări ale proiectului pentru că a fost făcut în pripă, diferite aprobări care au întârziat, nu s-a putut face plata la timp a multor lucrări", se consemnează în actele Primăriei din anul anul 1910. Documentele arată că, exact cum s-a întâmplat la începutul campaniei, când datoriile se ridicau la 289.000 lei, tot din lipsa finanţelor, s-au pierdut trei ani, ţinând capital şi garanţie angajate la construcţia acestei clădiri. Din cauza acestor întârzieri, firma constructoare a pierdut bani şi nu s-a putut angrena în demararea altor lucrări. "Vă facem responsabili de orice întârziere care ne-ar duce la pierderea timpului şi neterminarea lucrărilor la data indicată", acuzau constructorii pe amploaiaţii Primăriei Constanţa, în urmă cu un secol.

Deoarece lucrările trenau din lipsa de fonduri, la data de 19 martie 1910, Ministerul de Interne aproba repartizarea sumei de 500.000 lei pentru terminarea Cazinoului Comunal. Cu aceşti bani au putut fi definitivate o importantă serie de lucrări. Pentru ca imobilul să fie terminat, odată cu suplimentarea sumei pentru terminarea lucrărilor, s-a încheiat un contract cu arhitectul Grigorie Călinescu. Primăria se obliga să-i plătească acestuia 14.000 lei în trei rate din care ultima parte abia la încheierea lucrărilor.

Există acte din care reiese că lucrările efectuate la subsol au costat 63.491 lei, la parter - 106.787, iar la etaj - 39.430. În total, s-au cheltuit 209.708 lei. La această sumă se adaugă încă 547.616 lei pentru balustrade şi grilaje, lustre şi corpuri de iluminat, mobilier, alte decoraţiuni.
Electricitatea a fost instalată de Societatea Anonimă de Gaz din Budapesta iar feroneria a fost executată de fabrica Wolf din Bucureşti.
Asfaltarea trotuarului exterior şi grilajul de fier cu trei porţi au fost realizate de firma M. Segal din Bucureşti şi au costat 19 mii lei.
Primăria a mai cumpărat şi un pian de la firma Otto Harnisch din Bucureşti şi a angajat o orchestră de 18 persoane cu 20 de mii lei pe sezon.
Lucrările au costat la final circa 1.300.000 de lei. Suma nu a acoperit însă decât construcţia propriu-zisă. S-au adăugat şi alte cheltuieli pentru mobilier, iluminat , feronerie şi comisionul arhitectului (care a urcat la 5% faţă de 4% cât se ceruse iniţial).
Acesta a fost preţul final (1, 5 milioane lei) deşi conservatorii, care nu au reuşit să impună proiectul lui Petre Antonescu, au afirmat că suma a depăşit 2 milioane de lei.

Deşi a costat foarte mult, cazinoul a stârnit, cum era şi de aşteptat, controverse încă de la inaugurare. Au fost multe voci venite atât de la politicieni dar şi de la ingineri şi arhitecţi de seamă ai momentului care au criticat realizarea pentru diverse vicii tehnice, de execuţie sau pentru că pur şi simplu era o realizare a celor din opoziţia politică.

Pe 8 august 1910, ziarul "Conservatorul Constanţei" scria: "Cetăţenii Constanţei pot acum să se mândrească şi ei cu ceva. Noua clădire a Cazinului Comunal, despre care începusem să credem că nu se va mai isprăvi niciodată, întocmai ca mitologica pânză a Penelopei, este în sfârşit gata. Din punctul de vedere al esteticei arhitectonice, lasă foarte mult de dorit. Complecta asimetrie şi amestecul babilonic al stilurilor, din care se desprinde impresiunea nelămurită a unei plăsmuiri hibride, fac din noul cazin comunal un monument ridicat în cinstea nepriceperei şi prostului gust".

La 15 august 1910 (Sf. Maria), Cazinoul a fost inaugurat în prezenţa principelui Ferdinand. Au fost ţinute discursuri omagiale pentru regele Carol I, primul ministru Ionel Brătianu, ministru V. Morţun şi au fost organizate un spectacol susţinut de trupa de teatru Davilla şi un bal fastuos la care au luat parte notabilităţile Constanţei.
Este posibil ca imaginea de mai sus să fie imortalizată imediat după inaugurarea clădirii deoarece nu se observă amenajările de decor ambiental.

De multe ori presa vremii, deloc îngăduitoare, folosea clădirea Cazinoului în disputele politice şi adesea îl catalogata în fel şi chip. Dacă spre exemplu, într-un număr din martie 1910, ziarul "Conservatorul Constantei" caracteriza Cazinoul drept ,,o matahala împopoţonată cu tot felul de zorzoane" în decembrie 1911, ziarul "Drapelul", oficiosul local al liberalilor, îl critica pe primarul Titus Cănănău, deoarece în calitate de inginer şef a aprobat planurile şi devizele de construcţie, deşi ,,prin situaţia d-sale de şef al serviciului tehnic şi consilier comunal, putea şi era chiar dator sa zădărnicească şi să împiedice monstruozitatea".
(O opinie asemănătoare formula şi diplomatului francez George Oudard, care a vizitat Constanţa în 1935. Clădirea Cazinoului i s-a părut acestuia oribilă. În carnetul sau de voiaj diplomatul nota: ,,un lucru este decepţionant în aceste locuri primitoare: albul casino, pretentious complicat, al celui mai îngrozitor stil 1900, care încarcă ţărmul mării.")

Imediat au început cererile pentru închirierea noului Cazinou. La 15 martie 1911 a fost închiriat lui Alphonse Hietz, proprietar de restaurante şi hoteluri din Bucureşti. Punând în prim-plan rentabilitatea ''stabilimentului", care costase enorm, primăria a trecut peste toate opoziţiile şi la aceiaşi dată Consiliul Comunal a autorizat jocurile de noroc, iar localul a fost dotat cu două mese de billiard şi 17 mese rotunde pentru jocurile de cărţi. În scurt timp, Cazinoul din Constanţa a devenit unul dintre stabilimentele cele mai cunoscute de acest gen din Europa, fiind preferat de împătimiţii jocurilor de noroc care veneau aici, incognito, din toate colţurile lumii. 

In 1912, Primăria a organizat licitaţia pentru concesionarea Cazinoului comunal, licitaţie câştigată de baronul Edgar de Marcay. Contractul a fost perfectat cu avocatul Nicolae P. Simonide din Bucureşti în calitate de mandatar al Baronului lui de Marcay. Baronul conform clauzelor din contract a început la surt timp construcţia Hotelul Palace, cu scopul de a deservi clienţii cazinoului. Avându-se în vedere clientela pretenţioasă şi sofisticată a Cazinoului, pentru proiectarea hotelului s-a apelat la un arhitect francez, care a conceput o clădire moderna şi eleganta, în stilul rivierei franceze.

Cazinoul, la rândul lui modernizat, s-a redeschis la 1 iulie 1912. La festivitate a luat parte ca personalitate de marcă a conservatorilor prinţul Griguţă Cantacuzino. Unele ziarele şi-au schimbă de data aceasta abordarea. Este cazul "Conservatorului Constanţei": "Vasta sală a restaurantului era tixită de un adevărat High-Life, iar orchestra românească de sub conducerea dlui Dinicu executa în aplauzele frenetice ale mulţimei admirabile bucăţi clasice şi naţionale".

Fragmentul face parte dintr-un articol mult mai amplu publicat pe 16 septembrie 2012, în ziarul Ziua de Constanța. 

Sursa fotografiilor: ziarul Ziua de Constanța